iata-ma dupa o absenta destul de mare pe acelasi blog prafuit…in viata mea s-au mai petrecut multe, multe…
iar nu stiu cu ce sa incep…azi am intrat pentru ca am simtit nevoia de o noua eliberare…
atunci cand nu ne place ceea ce facem sau ceea ce ne place nu putem avea, prima reactie e sa dorim sa fugim undeva departe…atat de departe incat ceea ce ne-a disturbat linistea sa fie la capatul opus al universului fata ne noi…sa ne putem linisti, sa ne adunam gandurile, sa respiram usurati si sa reusim sa adunam atat de mute forte incat sa ne putem intoarce de unde am plecat si sa infruntam ce am evitat…sau sa nu ne mai intoarcem deloc, sa ramanem in “carapacea” noastra, aparent linistiti, pana la sfarsitul zilelor…
dar ce facem cand nu putem fugi? cand, desi am vrea sa putem lua o pastiluta magica si sa devenim amnezici, sau sa ne rugam un prieten sau un dusman sa ne loveasca cu ceva in cap pentru a obtine mult ravnita amnezie…sau…sau…sau…
solutia mea de acum e sa raman pe loc si sa infrunt tot…sa ma ambitionez sa ma lupt…da, asa trebuie sa fac…
dde data asta etapele au fost cam asa:
1. lipsita de sperante
2.dornica de o schimbare
3.extrem de entuziasmata
4.si ma entuziasmata
5.entuziasm maxim
6.fericita
7.nervoasa
8.nervoasa si plina de idei razbunoare
9.razbunare
10.regret
11.nervi
12.regret
13.iar nervi!!
14.nemultumita, dar ambitioasa sa demonstrez ca pot sa ma descurc oricum singura
15.surprinsa
16.cautand in alta parte fericirea
17.gata cu regretele, am rezolvat orice tentativa de razbunare, impacarea!
18. impacata cu mine
19.o viata noua, o alta sansa
20.mintindu-ma frumos ca totul va fi bine pana la urma…
Si acum iar povestea e la inceput…de ce toate povestile sunt frumoase la inceput??? de ce exista mereu un final? 
…de ce incerc sa ma mint? de ce ajung mereu in punctul dezamagirii? de ce suntem indragostiti de anumite idei? de ce atunci cand acele idei nu corespund cu tiparul nostru, ramanem dezamagiti?
de ce nu luam lucrurile ca atare si le acceptam exact asa cum sunt ? de ce, daca incercam sa le acceptam asa cum sunt, unora nu le place si ne parasesc? de ce, daca nu ii acceptam asa cum sunt si incercam sa i schimbam, fug mancand pamantul de noi? de ce nu e bine nicicum?
eu am obosit sa mai experimentez…singura m-am nascut, singura voi muri…de ce sa ma mai gandesc egoista la fericirea mea cand mai bine as incerca sa ajut acele fiinte care chiar au nevoie de atentia cuiva? m-as simti mai multumita asa…voi face tot ce pot sa mi duc acest plan in aplicare…
nu-mi place sa ma alimentez doar cu vise…cred ca nimic nu e intamplator…
ah, e tarziu si imi pierd ideile…mereu sunt in intarziere…si de aici, desi e locul in care pot sta cat de mult vreau si pot spune tot ce vreau, e momentul sa fug acum…mi au plecat depresia si nemultumirea…nu pot sa mai mai plang…am mintea goala…
